Mașini, anvelope, dictare, trase, concentrare, stres, curaj, program… toate sunt lucruri care îți influențează viteza și, în final, timpul obținut la raliu. Dar o parte dintre ele le-am găsit nu în exterior, în bani sau în grija lipsei sponsorilor, ci în mine și în povestea pe care mi-am creat-o pas cu pas la acest al doilea raliu în calitate de pilot.

Umorul = cât de repede treci peste situațiile neplăcute

Aproape am luat Startul Festiv fără mașină. Shit happens.

Mașina mea de curse a plecat din București la timp, însă Valea Oltului a fost blocată din pricina unor lucrări la carosabil. Startul festiv a început la 19:30, mașinile s-au încolonat și au început, una câte una, să treacă pe scenă, echipajele fiind prezentate de Roxana Ciuhulescu.

Noi eram numărul 38 pe listă, deci mai aveam cam 40-50 de minute până când urmam. Cu vreo 10 minute înainte să ne vină rândul, eu și Diana eram pregătite: eu cu un volan în mână, ea cu un roadbook și un caiet de dictări. Mai că mi-a părut rău când a apărut salvator Logan pe roți, strecurându-se prin mulțimea din Piața Mare.

Progresul = viteza cu care mi-am însușit noile cunoștințe

Raliul Sibiului a fost pentru mine ca o ciocolată amăruie – not yet a tiramisu. (scriu asta într-o cafenea, scuze pentru poftele pe care vi le-am trezit)

M-am bucurat mult de vremea bună – sunt dependentă de soare și m-am bucurat că am putut să exploatez mașina cât de tare am putut, fără să îmi fac griji de ploaie.

Am fost la prima mea conferință de presă și am dat primul interviu pentru o televiziune națională, lucruri pentru care sunt extrem de fericită și de recunoscătoare deoarece așa pot să îmi transmit mesajul mai departe: „Toți cei care își urmează visul dau dovadă de curaj.”

Am început raliul cu o sumedenie de lucruri care ar trebui să fie îmbunătățite, iar în final m-am concentrat pe un singur obiectiv: să lucrez la frânări – mai exact, în cazul meu, să frânez mai puțin și mai târziu. Nu pot spune că l-am îndeplinit, este o muncă extinsă pe care o voi face multe alte curse de acum încolo, dar simt că am mai învățat ceva.

Probele au fost frumoase, iar Oașa și Șugag, noutățile de anul acesta, parte din Transalpina, sunt o provocare interesantă. Sunt probe de viteză, pe care însă sunt extrem de dezamăgită că nu le-am putut parcurge și în coborâre, din cauza anulării PS9 și PS10 din a doua zi. Cu atât mai mult cu cât asta s-a întâmplat după ce și legendara probă Păltiniș a fost anulată în prima zi.

Două probe le-am parcurs de 2 ori, Călugăru și Dobârca, și sunt mulțumită că am reușit să scad câte 3 secunde pe fiecare ce-a de-a doua trecere. Întreaga participare a fost însă încununată de Superspecială unde putem spune, eu și Diana, că ne-am distrat cu adevărat! Am trecut peste emoțiile aplauzelor miilor de oameni ce ne priveau și moderatorului care ne prezenta. Nu am mai auzit nimic din ce se întâmpla afară și pur și simplu m-am jucat cu Loganul printre șicane, borduri și sensuri giratorii.

Am și dovada în poze că am început puțin-puțin să mă las în gume. Pare un lucru atât de banal, poate unii dintre voi, cititorii, zâmbiți acum. V-am adus aminte de debutul vostru?

M-aș bucura să aflu în comentariile de mai jos ce amintiri v-am trezit.