A venit momentul retrospectivei sezonului 2018 și încă nu îmi vine să cred că am ajuns la finalul celui de-al doilea sezon complet din scurta, dar intensa mea carieră ca pilot de raliuri. 

Trebuie să recunosc că a fost un an mult mai greu decât mă așteptam, un rollercoaster. Am avut momente frumoase care m-au împlinit cum nu mă așteptam atât de curând de la motorsport, dar și zile extrem de grele, în care am adormit plângând și a trebuit să îmi dau un șut în portbagaj ca să mă ridic și să continui să muncesc. Nu totul e roz – șoc și groază – uneori uiți pentru ce te lupți, alteori motivele pentru care te-ai apucat in the first place par stupide. Apoi primești un mesaj de la o adolescentă care îți spune “Wow! Nu credeam că poți face așa ceva în România, că o fată poate fi pilot de raliuri”. Și dintr-o dată totul se reașează cumva…

Am învățat multe anul acesta. Printre cele mai importante se numără lecția compromisului, despre care o să povestesc curând, dar mă inițiez și în the art of not giving a fuck. În continuare caut un echilibru în social media, încercând să văd doar lucrurile pozitive și să fac ceva concret, ceva mai mult decât simple vorbe pe facebook. Am învățat că hateri vor exista și dacă nu fac nimic, așa că mai bine fac lucrurile exact așa cum simt. Uneori, chiar și cei pe care i-ai promovat cândva cu un simplu share te vor lua peste picior la un moment dat…

O descoperire importantă a fost că unul dintre puținele lucruri pentru care am toleranță zero sunt jignirile – online sau offline, eu folosesc delete & block cu încredere când vine vorba de asemenea situații. În rest, viața e mai frumoasă când nu ne luăm atât de tare în serios. Ca atunci când am rămas fără frâne pe Dobrovăț, dar în câteva secunde eram în aer, pe faimoasa săritoare de la Iași.

Acum, mai bine ca oricând, știu că îmi sunt datoare în primul rând mie să îmi urmez visul, adevărata pasiune – cum am citit la Ramona “And if I asked you to name all the things that you love, how long would it take for you to name yourself?”.

Odată cu primul abandon – ieșirea în decor pe macadamul de la Bacău – am aflat că uneori, în viața unui pilot, este esențial ceea ce se cheamă goldfish memory. Practic, ideea e să te urci înapoi în scaunul pilotului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – mie nu mi-a ieșit din prima, dar ideea e bună. Accidentele fac parte din motorsport – it’s not a matter of if, it’s when. Tot atunci am renunțat la nevoia de a-mi avea colantul impecabil pe mașină, sau tabla perfect dreaptă. 

După cum spune titlul, mi-am reașezat “puțin” prioritățile.

De ce?

Pentru că indiferent de imagine, de interviuri și de comunitatea pe care o cresc cu mare drag pentru a deschide motorsportul către publicul larg, cea mai mare satisfacție a sezonului 2018 este rezultatul sportiv. Nimic nu contează dacă nu progresez pe probe.

Locul 5 în Cupa Dacia este un rezultat nesperat de bun – o victorie în sine, muncită cu Vlad Colceriu, cu Ioana Stan, cu Cornel Șocariciu, dar cu precădere alături de copilotul Diana Hațegan, viraj cu viraj și secundă cu secundă. Parcurgând din nou multe dintre probele speciale din 2017, după fiecare etapă îmi comparam negreșit timpii: progresul este acolo, constant, nelipsit la fiecare raliu. Mai am mult până departe, dar știu că toți cei care își urmează visul dau dovadă de curaj!

Așadar, la încurajarea Dianei, vedeți în tabelul de mai jos cea mai mare satisfacție a sezonului competițional 2018.