Cu siguranță înmatricularea unei mașini de raliu nu este un subiect des întâlnit. Eu am vrut totuși să vă povestesc pașii prin care am trecut, pentru că la momentul respectiv s-au dovedit a fi niște costuri semnificative, laolaltă cu piesele și modificarea efectivă a Sandero-ului 0.9 pentru curse. 

Eu mi-am cumpărat Sandero-ul second hand din România, de la un intermediar. Mașina fusese adusă din Franța cu actele originale de acolo (factură și cartea de identitate franțuzească, care ține loc și de talon), nefiind înmatriculată în România. Pe lângă aceste acte, pentru înmatricularea mașinii la poliție este necesar contractul de vânzare-cumpărare tipizat (pentru persoanele fizice, cu vizele de radiere/înscriere de la Administrația Financiara), modelul care se găsește pe net – singurul care este acceptat.

Însă înainte de vizita la DRPCIV, trebuie să faci o vizită la direcția taxe și impozite, pentru înmatricularea de la primărie unde mașina se ia în evidență pentru a putea plăti impozitul. Pentru asta ai nevoie de cartea de identitate a vehiculului în versiunea românească, document care se eliberează de RAR după o inspecție specifică mașinilor de curse (în București se face doar la RAR Grivița).

Devine un pic complicat, iar dacă ați citit cu atenție v-ați dat seama de ce – cu mașina pe platformă, semi-golită pe dinăuntru de lucruri pe care oricum nu le-aș fi folosit la curse, am plecat spre garaj. Aveam doar un contract scris de mână pe o foaie A4 (varianta clasică) – nu puteam să folosim contractul tipizat pentru că nu aveam cartea românească de identitate a vehiculului (pentru că mașina era lovită), iar fără cartea asta nu o poți lua în evidență la primărie. Cu toate astea, trebuie să remarc atitudinea foarte frumoasă a celor de la primăria Otopeni, care mi-au explicat amabil totul și au făcut întreaga procedură as painless as possible.

Fast-forward vreo 8 luni, în garaj, mașina se transformase în Sean D’Or – avea totul conform omologării, așa că era momentul să merg cu ea la RAR pentru omologarea individuală RNTR-1, care se face în baza fișei de omologare (găsiți mai multe informații aici și aici). Operațiunea m-a costat vreo 800 de lei și am primit în urma ei cartea de identitate românească pe care este trecută mențiunea “vehicul destinat competițiilor sportive” (așa cum urmează să fie trecut și în talonul mașinii).

Plot twist: ca să fiu sigură că pot să iau startul la primul raliu de atunci, înainte de programarea de la RAR mi-am făcut și înmatricularea provizorie (numerele roșii care sunt valabile 30 de zile), care se poate face fără CIV-ul românesc. Pentru asta mi-am făcut RCA pe o lună în vederea înmatriculării (a trebuit să merg la un birou de RCA pentru că RCA-ieftin.ro l-au făcut fără CIV-ul românesc…) care m-a costat 68 de lei + o vizită la DRPCIV unde am mai achitat 53 lei taxa de înmatriculare provizorie și plăcuțe cu numere.

Revenind la subiect, odată CIV-ul românesc făcut, i-am trimis o copie intermediarului de la care cumpărasem mașina pentru a-mi putea trimite înapoi contractul original de vânzare-cumpărare, cel tipizat cu vizele de la taxe și impozite (om de treabă, după atâtea luni). Cu acest contract și cu dosarul cu acte am mers și mi-am luat mașina în evidență la primăria de care aparțin, unde am plătit magnificul impozit de 36 lei pe an (doar e Sandero 0.9). Mi-am făcut RCA pe 6 luni (500 de lei) și am fost la DRPCIV unde am plătit 85 de lei pentru numerele preferențiale și 37 lei taxa de înmatriculare. Acolo ai nevoie de dosar pus într-o ordine anume și de niște declarații tipizate de care nu știam (pentru că nu erau pe lista oficială), dar am fost la ghișeul de vizavi unde cu 10 lei (parcă) îți pune cineva în ordine actele și ești ok – cu 2 facultăți absolvite, m-am dat bătută să mai încerc să îmi fac singură dosarul de înmatriculare. #mindfuck

La DRPCIV am mai avut totuși un moment de impas. După ce m-au chemat în aceeași zi să îmi ridic talonul și plăcuțele cu numerele definitive, mi-au spus că de fapt îmi lipsește acel certificat de autenticitate pe care îl eliberează RAR în cazul mașinilor second-hand aduse din afara țării. E bine de știut că pentru vehiculele de competiții acest certificat nu este necesar (scrie chiar aici la punctul 10).

În final, totul e bine când se termină cu bine – toată distracția m-a costat 1600 de lei, iar o dată la 2 ani merg la RAR să fac ITP-ul, care mă costă 180 lei.