…ar trebui să mă amuz, nu-i așa?

În mod normal, un sportiv, un antreprenor sau în general un om care face ceva bine în România sare în sus de bucurie când îl sună un jurnalist de la o publicație cu trafic mare să îi spună: “Am auzit povestea voastră, mi se pare interesantă și aș vrea să vă iau un interviu.” Who, me? 

Cu atât mai mult noi, piloții, ne bucurăm când cineva ne bagă în seamă, asta pentru că orice sport merită respectat în egală măsura, chiar dacă cel pe care ni l-am ales e “un picuț” mai complex, iar sponsorii sunt infinit mai scumpi la vedere. Totuși, coșmarul oricărui iubitor de motorsport este format din următoarele cuvinte: bolid, adrenalina, fum, cai putere.

Aș mai adăuga listei cuvântul “singura” – colegele mele, piloți și copiloți, știu la ce mă refer. Când am debutat am făcut și eu “greșeala” asta, lăudându-mă în comunicatul de presă dinaintea raliului meu de debut că eram “singurul echipaj feminin din CNR”. Nu era o informație falsă, însă mi-am dat seama rapid că nu e un lucru cu care să te lauzi în anul egalității 2016, așa că am muncit din greu să compensez asta și de atunci încerc să promovez peste tot faptul că suntem multe femei în motorsport și ne dorim (și putem) să fim și mai multe!

Ca să mă întorc în viteză la subiect, înainte de participarea mea și a Dianei la Rally Sliven ne-a contactat Emil Simionescu de la Evenimentul Zilei. I-a plăcut informația cum că eram primul echipaj feminin românesc din ultimii 50 de ani care vor participa la un raliu în afara țării și ne-a propus un interviu mai “deosebit”, prin care să evidențieze povestea mea de viață și cum am ajuns noi două în raliuri. Dar se pare că avem definiții diferite ale cuvântului “deosebit”.

Articolul original îl puteți găsi aici sau click pe poza de mai jos.

Ca să nu o lungesc, o să enumăr mai jos motivele pentru care acest articol induce cititorii într-o mare eroare, motiv pentru care sunt extrem de dezamăgită că am acceptat acest interviu:

  • Titlul cancanistic cu obligatoriul bolid: NU suntem singurele românce din raliuri, nu are sens să insist.
  • Nu ne-am văzut pe Magheru (unde nu prea mai sunt terase), ci undeva la Victoriei, dar imaginea de pitzi care fac cumpărături la șosea, apoi se urcă în bolidul de raliuri era prea mișto ca să fie ratată.
  • Mama nu “s-a ținut de capul meu” să învăț să conduc, ci m-a încurajat să învăț să conduc de la 15 ani, în poligon, în așa fel încât să stea mai liniștită când aveam să îmi iau permisul. O interpretare nefericită a cuvintelor mele. Nici nu este un îndrumător exigent, ci pur și simplu este persoana căreia îi datorez tot acest vis devenit realitate în ultimii 3 ani. *Trebuie să menționez că interviul a fost înregistrat, dar se pare că latura “poetică” a autorului a învins rațiunea.
  • Nu am citit cărți despre raliuri, ba chiar unul dintre pilonii poveștii mele în acest sport este că până la 23 de ani habar nu aveam ce e acela un raliu. Când eram mică visam să mă fac medic veterinar.
  • Am debutat în postura de copilot alături de George Grigorescu la Transilvania Rally, în 2015. Brașov, Cluj – tot prin Ardeal…
  • “îți ridică adrenalina și te face să te simți…zeu.” ZEU?!?! În primul rând eu nu am nicio treabă cu adrenalina, nu mă laud cu ea, nu povestesc despre ea și nu leg raliurile de adrenalină, ci de nivelul maxim de concentrare. Să mai insist cu faptul că “zeu” nu se mai află în vocabularul meu încă de pe vremea când îl citeam pe Homer?
  • 190 km/h nu e o viteză cu care să te lauzi și nici una care ar trebui alăturată cuvântului bolid, într-o perioadă în care Tesla, Koenigsegg și Rimac se bat care atinge 100km/h în mai puțin de 3 sec (!!). Dar cum una dintre întrebările clasice adresate piloților este “Cât bagă raliul?”, răspunsul meu standard este: “Cel mai mult am prins cam 185 km/h, însă viteza maximă este irelevantă în raliu pentru că obiectivul nostru este să mergem tare pe viraje”. Dar ce contează că rotunjim cu plus și nu mai scriem explicațiile relevante…

Să trecem la povestea Dianei…

  • Aici am câteva mari clarificări de făcut: în 2016, când eu și Diana am format un echipaj la Raliul Sibiului, Diana era încă parte din NRA. Niciodată nu a fost parte din echipa lui George Grigorescu, așa că deja încep să mă întreb dacă nu cumva autorul nostru a mâncat de pe jos…
  • Dictarea: amândouă ne-am chinuit să îi explicăm autorului cât mai frumos și clar ce înseamnă dictarea. Stânga 1, 50, Dreapta 3…în fine. Majoritatea celor care scriu despre noi ajung să ocolească acest subiect tocmai pentru că este mai greu de înțeles de cineva care nu are pregătire în jurnalismul de sport sau motorsport. Totuși, din articol reiese că Diana a declarat că “analizează în permanență o hartă” și îmi comunică în permanență prin acest “cod al cifrelor” ce trebuie să fac în timp ce șofez pilotez (!!). Nu mai zic nimic de acul de păr care urmează după jumătate de kilometru, că ar trebui să inventăm o nouă dictare #popcorn

Să continuăm cu mașina

  • NICIODATĂ nu am spus că pe primul plan e mașina! E o aberație imensă. Implicarea din ultimii ani în Cupa DACIA m-a învățat enorm de multe lucruri despre cât de importante sunt munca în echipă, sincronizarea copilotului cu pilotul, concentrarea, odihna, strategia, bugetul și, da, în final, pregătirea corectă a mașinii. Sandero nu e o mașină puternică, ci este o mașină pregătită de raliu, ideală pentru debutanți și pentru învățare.
  • din nou bolidul…
  • Scaunele din față au fost și ele înlocuite cu scaune de curse, omologate pentru astfel de competiții
  • Cușca se cheamă “roll cage” sau “roll bar” și aș fi preferat să nu fie tradusă, dar să zicem că e pe înțelesul tuturor. Totuși, cum eu nu sunt prea tehnică, habar nu am din ce e făcut, așa că treaba cu oțel carbon primește premiul pentru improvizația anului
  • Haurit de haur – nu pot să comentez prea multe, pentru că deja râd prea tare
  • Aș fi vrut să câștig 30.000 de euro din grafică, dar nici aici nu intru în detalii prea multe (Mulțumesc, mama!)

The grand finale – part 1 & 2

  • Nu “am plecat cu spatele” ci “ne-a plecat spatele” – ceea ce e o diferență imensă. Nici nu ne-am învârtit ca un titirez (alt cuvânt care nu e în vocabularul meu), but who cares anymore?
  • Nu au ieșit scântei la propriu. Dar dacă e cu bolid și adrenalină, să fie și cu flăcări.
  • “Diana” care “nu pricepea și pace de ce țipam ca din gură de șarpe” (cei care nu mă cunosc deja își imaginează o scenă horror) este de fapt Ioana Stan, despre care am insistat să fie menționată că a fost copilotul meu în 2017, deși autorul nu voia să intre în atâtea detalii ca să fie povestea mai coerentă. Și a priceput foarte bine că nu mai aveam servodirecție (că pompa era acolo, bine mersi, agățată în continuare de mașină). Dar dacă tot avem țipete de nebună, să avem și cascade de râs.
  • Tulumba – habar nu am ce e aia o tulumbă în acest context și nici de unde a apărut ea în interviu. Ce știu este că am amintit că prima mea ieșire în decor a fost la Iași în 2017, când am subvirat și am rămas suspendate peste niște boscheți. Nu “ne-am bâțâit minute bune în mașină de ziceam că a dat strechea în noi” pentru că aveam alte treburi mai importante – de exemplu Ioana să stea cu OK-ul pe probă și eu să scot șufa și să rog cei 2 spectatori (3, 4, 100, fără număr) să ne tragă de acolo pe un drum secundar.

Pentru că “articolul” nu are încheiere, scriu eu una aici: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Pentru cei dintre voi care vreți să îmi aflați povestea, vă aflați în locul care trebuie. Pentru jurnalism pe bune de motorsport puteți să intrați pe Autorally, Autoștiri, PitStops, RallyMax, The Car Guys, RPM Racing, Fan Rally – asta doar ca să enumăr câțiva.

Iar dacă vreți Jurnalism adevărat și puteți susține jurnalismul independent românesc, comandați aici cartea Neînvinșii de Andreea Giuclea, o colecție cu poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români. Pentru că pasiunea nu are gen, ea nu e masculină sau feminină, pasiunea este ceea ce unește atunci când vrem să schimbăm lumea în bine.