…și ce plăcere e să o auzi vorbind despre vremuri demult apuse, despre oameni și obiceiuri desprinse parcă din altă lume, povești despre mici plăceri ale vieții savurate în orașe cochete.

Numai că în cazul de față, străbunica e o fostă sportivă, elegantă și activă, care se bucură aplaudându-și de pe margine nepoții, dar nu se poate abține să le mai zică vreo două despre cât de privilegiați sunt să aibă o asemenea familie.

Să zicem că încerc să termin cu metaforele momentan. Înainte de Paște, așa cum se obișnuiește, am avut-o în vizită acasă la garajul Mach 1 pe străbunica Dacia 1410 Sport, numită de apropiați Sportiva.

Fiind una dintre puținele mașini de acest fel restaurate în România, Sportiva m-a făcut să mă gândesc la ce înseamnă restaurarea și care ar trebui să fie rezultatul unei astfel de lucrări.

Abordarea restaurării auto

Să începem cu puțină teorie: în 1964 a apărut documentul numit Carta de la Veneția, care propune o serie de principii generale de restaurare și conservare a monumentelor, oferind o semnificație mai largă a conceptului de monument, ieșind din sfera obiectelor de arhitectură.

De atunci până astăzi s-au conturat însă două feluri de abordare a restaurării, pe care eu le-aș explica în felul următor: pe de o parte se află restaurarea „conservatoare”, care redă întocmai istoricul obiectul restaurat, cu toate straturile și particularitățile perioadelor pe care le-a traversat, pe de altă parte este restaurarea „cu suflet”, cum îmi place mie să îi spun. Dacă prima variantă interzice definitiv orice amprentă a stilului personal și orice modificare asupra originalul în vederea adaptării funcționale, a doua are potențialul de a-i oferi obiectului restaurat mai mult decât un loc într-un muzeu, o a doua viață.

Amândouă abordările servesc însă aceluiași scop, anume protejarea obiectului ca mărturie istorică, care a acumulat semnificații culturale în diferitele perioade ale existenței sale. Cred însă că, într-o perspectivă mai amplă, însăși restaurarea este doar o etapă din viața unui obiect, neputând fi indiferentă modei și influențelor contextuale.

Love-mark made in Ro

Am simțit nevoia acestei introduceri pentru că Sportiva noastră, o bijuterie restaurată cu mare atenție de Dănuț Crainiciuc în atelierul său din Suceava, nu respectă întru totul specificațiile Daciei 1410 Sport, așa cum a fost ea construită în 1989.

Așa cum mi-a povestit și proprietarul, Vlad Dorobanțu, și mi-au confirmat și alți pasionați de Dacia, elementele cromate, de exemplul cadrul din jurul farurilor (masca față), nu au existat pe modelul original – ele au fost inspirate modelele Renault destinate exportului, din anii ’70. Piesele originale, din plastic negru, erau varianta „economică” a perioadei austere de la sfârșitul anilor ’80, în timp ce intervențiile actuale nu fac decât să scoată în evidență liniile de forță ale design-ului mașinii.

Mașină populară, „love-mark” dacă vreți – pentru piața auto din România, fiabilă și accesibilă, Dacia este „iubibilă”.

Ea reprezintă o serie întreagă de începuturi, de „milestones” din viața românilor: școala de șoferi, primele salarii agonisite, primul sărut, darul de la nuntă, primul concediu la mare, prima mobilă de sufragerie cumpărată și urcată cu greu până la garsoniera de la etajul 3, iar lista o puteți completa chiar voi cu amintirile proprii, în comentariile de mai jos.

Și acum întrebarea de 100 de puncte: are sau nu Dacia pedigree sportiv? Eu cred că are.

Poate că nu erau prea multe variante de automobile înainte de ’89, poate că nu erau bugete, poate că, poate că… istoria motorsportului românesc ne demonstrează, prin rezultatele piloților noștri, că Dacia a fost și rămâne în continuare o mașină cu potențial sportiv poate prea puțin exploatat, cel puțin față de cealaltă jumătate a familiei Dacia-Renault. Și mi-o confirmă și sclipirea din ochii lui George Grigorescu când, văzând-o pe Sportivă alături de mașinile Dacia de curse din garaj, și-a amintit cu bucurie de începutul carierei sale, când alerga tot cu o Dacie și câștiga primul titlu de campion național absolut.

Mă uitam cu drag la reuniunea bunicuței cu generațiile mai tinere de sportivi – Logan Cup și noul Sandero 0.9 TCe. Și mai mult decât nostalgie, am simțit mândrie amestecată cu entuziasm: Cum ar fi dacă tinerii și-ar dori și astăzi, la fel de arzător precum își doreau părinții noștri odată, ca prima lor mașină să fie o Dacie? Cum ar fi dacă s-ar uita la piloții din motorsportul autohton și și-ar dori să fie în locul lor, în loc să își dorească să fie nebunul cu mașina scumpă de la semafor, care pleacă în trombă și prinde 170 la oră pe Magheru…?

Poate că eu încep să sun ca o bunicuță, dar Cupa Dacia chiar nu este numai despre mașini, ci și despre valori. Despre sport, respect, învățare, cultură și tradiție și ocazia de a lua startul în motorsport și de a alerga românește cu un minim de buget, în schimbul căruia primești experiența vieții tale. Și sunt tare mândră că acum, la cea de-a zecea ediție, mă număr și eu printre sportivii Cupei Dacia.

Cine ar fi crezut că o să vină o zi în care Leo o să rămână pe planul doi, iar eu o să îmi doresc foarte foarte tare o Dacia Sandero (pe care să o pot pregăti de curse, evident)?

Mulțumesc Diana Oros pentru fotografiile minunate, pe care o găsiți și pe facebook aici!