Povestea lui Ciprian Lupu este incredibilă, una cum rar ai ocazia să întâlnești – veți afla din rândurile de mai jos cum a fost pentru Ciprian prima etapă într-o competiție de automobilism. Este o lecție despre schimbare, adaptare și oameni uniți de o pasiune fără limite, spusă cu optimism și umor, care sunt sigură că vă va inspira să aveți curaj să vă urmați visul.
Drumul său în motorsport a început acum mulți ani, dar în toamna lui 2017 a făcut primul pas important către pilotaj, după ce a participat ca “deschizător de drum” (la propriu, dar și la figurat pentru automobilismul românesc) la Poiana Brașov – ultima etapă a sezonului din Campionatul Național de Viteză în Coastă. De la etapa din Poiana Brașov și până acum, Ciprian și-a pregătit o mașină de curse în toată regula – un Citroen C2, cu care ia astăzi startul la Trofeul Teliu, prima etapă de viteză în coastă în postura de concurent. Așadar vă invit să îi urmăriți evoluția pe probe, pe pagina lui de facebook și la fața locului. Baftă!

 

foto: 1-3 arhiva personală, 4 Radu Gurămultă

Numele meu este Ciprian Lupu, m-am născut în Brașov la data de 20.12.1983. Am avut o copilărie normală, dar am fost atras de mașini întotdeauna. Din păcate în vara anului 2002 în urma unui incident nefericit, un plonjon în apă, la mare, am suferit o leziune medulară la nivelul vertebrelor C5-C6, astfel fiind nevoit să mă deplasez cu ajutorul unui scaun rulant probabil pentru restul vieții. Perioada de recuperare, atât din punct de vedere fizic, dar și psihic, a fost foarte grea, dar chiar și așa tot mergeam cu prietenii pe marginea probelor de raliu, iar în urmă cu 10 ani am obținut și permisul de conducere, conducând o mașină adaptată cu comenzi manuale.

În urma cu aproximativ 8-9 ani, la ziua de naștere a unui prieten, l-am cunoscut pe Manu (Mihalache), care mi-a propus să “mă dea’’ cu mașina lui de raliu – normal că nu am stat pe gânduri și am acceptat fără ezitare. În momentul în care am stat în dreapta lui în mașina de curse și am simțit adrenalina și senzațiile oferite de un pilot și de o mașină special pregatită, dragostea mea față de raliuri a devenit necondiționată! Astfel am început să-mi petrec din ce în ce mai mult timp în preajma lui Manu și să merg împreună cu el la cât mai multe raliuri și evenimente sportive în toata țara.

Experiența mea privind participarea în calitate de forlighter la etapa de VTM de pe Poiană a început în anul 2016 la Raliul Brașovului, când l-am rugat pe Bogdan (Marișca) și pe Marco să mă accepte la un viitor curs de pilotaj sportiv susținut de Napoca Rally Academy (am ținut foarte mult să urmez cursul la ei pentru că sunt niște oameni deosebiți). A durat un an de zile până când au avut disponibilitate, dar a meritat așteptarea, iar în luna iulie am absolvit cursul susținut de Simone, Vlad Cosma și Carmen Poenaru. A fost ceva nou și pentru ei, nemaiavând un cursant care să fie în permanenta “pe patru roți’’, iar Simone s-a implicat foarte mult vazând cât de multă voință am. Poate nu se aștepta nimeni ca, relativ atât de repede după urmarea cursului să obțin și licența FRAS și să și particip oficial la o etapa de VTM, dar mi-am dorit pentru că era acasă. I-am scris lui Mihai Leu (pentru ca el era organizatorul etapei), care a acceptat participarea mea în calitate de forlighter.

Ca să intru repede în atmosfera competițională și să trec cum trebuie prin toate etapele premergătoare cursei, marți în săptămâna în care se desfășura etapa, s-a stricat turbina mașinii, vineri fiind verificările tehnice. Am dus mașina urgent la service-ul lui Manu, iar joi seara la ora 23:00 era gata, și reparată și colantată. De data aceasta se întorsese roata, Manu spunându-mi într-una “câte nopți ai stat tu cu mine înainte de raliuri, iar acum stau eu cu tine’’, iar mie trecându-mi prin cap în permanență deja celebra expresie ‘’das ist motorsport’’. 

Sâmbătă dimineața când am ajuns în parcul service parcă eram pe alta lume, dar maxim de entuziasmat, iar ca să mai scap de emoții stăteam de vorba cu toți cei pe care îi cunoșteam. La un moment dat intră în parcul service Profesore Florin Hangu care îmi face semn că vrea să vorbim, mă gândeam că vrea sa îmi ureze bafta, dar subiectul era altul, în sedința CCS de vineri seara fusesem unul dintre subiecte, și pe bună dreptate pentru că nu știau ce abilități am eu. Profesore i-a asigurat că mă cunoaște de ceva timp și să stea liniștiți, iar mie mi-a spus să-mi fac treaba cum trebuie. A început briefing-ul și prezența sportivilor, mă simțeam ca în prima zi de școală.

În prima urcare a zilei abia așteptam să ajung la finish și nici nu îl văzusem, am trecut și am întors mașina pentru regrupare mai sus cu un kilometru decât trebuia. A fost cruntă prima urcare, gumele mele de stradă nu erau încălzite, era destul de răcoare și pe anumite viraje mașina avea tendințe să derapeze, pe lângă toate astea casca o împrumutasem, avea comunicația montată și mă strângea, nu-mi auzeam nici gândurile. În următoarele urcări totul a început să meargă din ce în ce mai bine, dădusem comunicația de pe cască jos, acum era puțin largă, dar eu îmi intrasem în ritm și scăpasem de emoții.

Duminică în prima manșă de concurs s-a urcat Simone în dreapta mea, iar tremuram, el știa ce pot și unde trebuie să îmbunătățesc, dar când se urca în dreapta mea din dorința de a îl mulțumi uit tot, ajunsesem sus epuizat. În ultima manșă de concurs Simo a rămas pe traseu pe ‘’S-ul’’ dinaintea parcărilor de la Belvedere. Când am ajuns în parcul service mi-a spus că am venit fenomenal acolo, ce putea fi mai mulțumitor decât aprecierea lui?! 

În weekend-ul etapei am trăit niște sentimente de nedescris, din spectator devenisem participant! Era un vis devenit realitate, acum făceam parte dintre cei pe care îi priveam tot timpul cu admirație!

Chiar dacă sunt născut și crescut în Brasov iar drumul de Poiană îl cunosc perfect, nu am mai avut ocazia să îl parcurg în condiții de trafic închis. În timpul urcărilor am încercat să merg cât mai curat, să mențin trasele ideale, să merg tare dar în condiții de siguranță, pentru că eu pilotam mașina mea personală care chiar dacă este destul de puternică avand un motor de 3000 cmc, aproximativ 230 cp și tracțiune integrală, nu era special pregătită.

Aveam o sarcină importantă, eram deschizător de drum, și nu doar pentru concurenți și spectatori, ci și pentru ceea ce făceam, ce reprezentam: pentru prima dată în Romania, poate chiar în Europa de Est, o persoană cu dizabilități fizice, utilizatoare de scaun rulant, lua startul oficial într-o competiție automobilistică având licență de pilot profesionist! Acest lucru este important pentru mine și prin prisma job-ului pe care îl am, sunt unul dintre managerii zonali ai Fundației Motivation România – noi oferim servicii care ajută la incluziunea persoanelor cu dizabilități fizice și în special a celor care au suferit diferite accidente și au ajuns utilizatoare de scaun rulant.

Când urci pe probă te concentrezi să pilotezi cât mai bine și corect, nu ai ocazia să te uiți pe marginea drumului, dar în momentul în care se coboară în coloană spre parcul service și spectatorii, cunoscuții și prietenii te aplaudă la scenă deschisă, iar piloții pe care îi admiri de atâta timp te felicită, îți dai seama că merită orice efort. Eu însă am făcut-o în primul rând pentru mine. 

Motto-ul după care mă ghidez în viață este că “nu există nu pot’’, trebuie măcar să încerci!

Mulțumesc!

Foto: arhiva personală