De la arhitectură la mașini – o nouă etapă

/, JURNAL DE PILOT/De la arhitectură la mașini – o nouă etapă

Am avut nevoie de câteva zile în care să conștientizez cu adevărat ce mi s-a întâmplat. Drumul meu prin cele două facultăți – Urbanism și Arhitectură – pe care le-am urmat în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” s-a terminat, în sfârșit. A durat 7 ani, timp în care m-am descoperit pe mine, am descoperit și sistemul din care vrem-nu vrem facem parte.

Cei apropiați știu că cei 6 ani de arhitectură nu mi-au fost ușori, nu pentru că ar fi o facultate grea, dimpotrivă – pentru că nu m-a provocat, nu m-a ridicat și în final a ajuns să îmi placă din ce în ce mai puțin. Urbanismul a fost în schimb o altă poveste – a fost contextul în care am învățat multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi și pe care le folosesc în tot ceea ce mi-am ales să fac. Am avut profesori tineri, entuziaști și curioși ca noi, care ne-au inspirat un mod de gândire sănătos și creativ. Mare parte din experiența asta i se datorează și fostului decan Tiberiu Florescu (astăzi prorector al UAUIM), a cărui viziune cred că a schimbat fundamental și pozitiv direcția Facultății de Urbanism.

Mi se pare în continuare foarte ciudat cum, în aceeași clădire, am găsit oameni atât de diferiți: la urbanism mi-am făcut prieteni pentru o viață și am găsit (sau poate am avut norocul să găsesc) un grup de oameni uniți, dornici să se ridice unii pe ceilalți și să își sărbătorească unii altora reușitele. La arhitectură am întâlnit bisericuțe, interese meschine și niciun fel de mentalitate comună – genul de atmosferă care te face să îți dorești să acționezi pentru “the greater good”. Sigur că am cunoscut și oameni faini, cărora le mulțumesc că m-au încurajat în momentele în care voiam să renunț. Experiența mea personală din UAUIM este, evident, subiectivă. Dar pentru că a durat cam tot atâția ani ca vechimea permisului meu de conducere, trebuia să scriu despre asta. Nu pot să vorbesc despre ce am făcut efectiv în cei 6 ani, pentru că din păcate nu am prea multe (lucruri bune) de spus…

De la arhitectură… la mașini?

Mașinile cu poveste au apărut cândva la scurt timp după ce am terminat urbanismul. Am încheiat facultatea cu cea mai bună lucrare de licență, în 2014, entuziasmată că voi putea schimba ceva în bine în București sau în țară. Din păcate, contactul pe care l-am avut cu lumea profesională și cei 2 ani de zile în care am fost reprezentant al studenților în cadrul RUR (Registrul Urbaniștilor din România) m-au făcut să îmi dau seama că nu am cele două ingrediente necesare acestei profesii: răbdarea de a mă lupta cu “caracatița” sistemului și banii, pentru a acoperi deficitul salariului extrem de mic din primii ani de muncă.

În toți acești ani, o discuție a însemnat pentru mine mai mult decât îmi dădusem seama pe moment. Vorbeam cu unul dintre profesorii mei despre studiile de mobilitate, despre proiectare în general și despre salarii. Eram curioasă ce mă așteaptă ca proaspăt urbanist. El vorbea cu atâta pasiune încât l-am întrebat de ce e atât de entuziasmat știind că e plătit puțin și că oricum nu putea schimba mare lucru, majoritatea proiectelor fiind implementate foarte greu așa cum sunt pe hârtie. Mi-a răspuns sec: “Dacă tu nu ești entuziasmată să poți profesa în domeniul în care te-ai pregătit cu atâta bucurie, atunci ți-ai ales greșit cariera”

Așa că am decis să îmi fac curaj și să îmi urmez pasiunea care mă aștepta la locul ei de ceva timp: în 2015 s-a născut Emoticar.

În toamna lui 2016 eu și prietena mea cea mai bună am decis să stăm în casă într-o seară, în loc să mergem cu gașca de la urbanism la un concert. Genul ăla de discuție stupid de simplă “Mai ieșim în seara asta?” – “Sunt cam obosită, parcă nu aș avea chef… o lăsăm pe altă dată”

Trebuia să ne susținem profesorul, căruia între timp îi devenisem colege de breaslă, la locul lui de evadare din “sistem”, care era muzica rock/metal. Era vorba de lansarea noului album al trupei Goodbye to Gravity, în care Mihai Alexandru era chitarist – protagonistul discuției de mai sus. Era seara #colectiv…

We’re not numbers, we’re free, we’re so alive / The day we give in is the day we die

Indiferent de cutumele sociale, de percepții, de stereotipuri, am vrut din acel moment să trăiesc și să aleg pentru mine. Am pus versurile pe mașina de curse ca, de fiecare dată când mă uit la ele, să îmi aduc aminte cât de aproape am fost să nu ajung aici. Și totuși am reușit să ajung într-un moment atât de frumos cum nici nu am visat.

M-am încăpățânat să termin facultatea de Arhitectură cu un proiect care mă reprezintă – Centru de Excelență în Automobilism – și le sunt recunoscătoare celor doi profesori, Vlad Eftenie și Tiberiu Florescu, că au acceptat cu entuziasm să mă îndrume în acest proiect. În ciuda feedback-ului primit de la comisie – e un proiect prea mare, circuitul e pentru drumuri și poduri, nu pentru arhitectură, e prea mult de lucru, de ce ți-ai ales un subiect de băieți (mă scuzați, nu am văzut lista pentru fete?!) – l-am dus la bun sfârșit. Iar aprecierile primite de la cei 3 profesori străini, invitați să participe la susținerea finală a proiectului, m-au făcut să realizez că nu am visat degeaba.

*Mulțumesc Vlad Eftenie pentru imaginile de la susținerea proiectului

Odată cu absolvirea, mi-am dat seama că în toți anii ăștia eu am uitat sau am pierdut ce înseamnă cu adevărat arhitectura. Nu îmi rămâne decât să o redescopăr ca hobby și, cine știe, poate chiar o să reușesc să fiu cea care construiește în România un circuit de Formula 1.

Închei cu un final cât se poate de sincer și de clișeic: le mulțumesc tuturor celor care m-au susținut și încurajat în toți acești ani și vă mulțumesc vouă că mă citiți! Îmi doresc să vă inspir, să vă fac curioși sau măcar să vă amuz cu poveștile din spatele mașinilor, care fără voi nu ar avea niciun sens. Și bineînțeles, mulțumesc mama – din cauza ta am ajuns aici, așa :))

***

Mai multe despre proiectul Centrului de Excelență în Automobilism urmează să vă povestesc în viitor.

#mașinicupoveste

Echipajul #411 este membru al echipei ProRally Team Brașov

Echipajul #411 este membru al echipei ProRally Team Brașov

Emoticar.ro este administrat și boostat cu ajutorul Cluster CS

Emoticar.ro este administrat și boostat cu ajutorul Cluster CS

Dacă ești blogger, give it a try! Eu folosesc pachetul FREE, care îți oferă control panel-ul Cluster CS pentru 1 server/ 5 domenii.

Recomandările Cristianei:

2017-10-12T10:17:18+00:00 July 19th, 2017|BUJII, JURNAL DE PILOT|